Tabara aceea a fost pentru mine geniala. Am facut 36 de poze, cu un aparat foto penal (o cuite de bere, care intamplator nu avea bere, dar facea poze!). Eu eram fascinat. Va dati seama cate optiuni avea aparatul, si ce poze frumoase au iesit. Cu toate acestea le aratam la toata lumea. Fusesem la Vf. Omu, si eram foarte mandru de realizarea mea. Invatasem pe dinafara Cheitele Zanoagei, descoperisem o camaruta sapata in stanca… off, ce fericit eram. Pana am ajuns acasa la ai mei. Mi-a picat cerul in cap, ma simteam vinovat ca fusesem sa ma distrez. Ma simteam vinovat ca fusesem sa cheltui banii, iar ai mei ma facusera sa ma simt la fel de incapabil ca inainte. Cred ca e un talent al lor, in general fac chestia asta. Nimic nu e destul de bun, nimic din ce realizez nu se ridica la nivelul asteptarilor. Nici nu e de mirare ca ani de-a randul m-am simtit oaia neagra si incapabila a familiei. Dar asta e alta poveste.
Anul ala m-am plimbat destul de mult. Spre deosebire de majoritatea colegilor mei, nu aveam acea “tara” la bunici, pentru ca bunicii mei sunt din Bucuresti. Asa ca fiecare iesire din oras pentru mine venea ca un dus racoritor. Am mai mers si la mare cu ai mei, dar nu imi aduc aminte mai nimic din iesirea aia. Nu eram pe picioarele mele, si asta imi ocupa tot timpul (cred ca asta e un citat din cineva, dar chiar nu stiu cine acum 
). Cand m-am intors dupa o saptamana in Bucuresti, se apropia timpul pentru o noua tabara. Alex fusese si in Apuseni cu cortul, unde se distrase de minune. Am vazut pozele la Mariana, si am suspinat… as fi renuntat la toti anii cat fusesem cu ai mei la mare, doar ca sa ma fi dus in tabara aia. Se jucasera la rau, statusera la cort (ai mei rezolvasera problema asta, imi taiau tentativele de a vrea cu cortul aducandu-mi aminte ca singura data cand am fost cu cortul mi-a fost rau. Nu conta ca aveam 7-8 ani atunci…). Dar cu toate astea, urma o “tabara” de relaxare la Platinis. Numai cu copiii “mari” din club. Am implorat la ai mei, si am primit acceptul. Cu toate ca era o tabara de relaxare, adica nu urmau trasee pe munte, ramasesem traumatizat de rucsacul cacacios din prima tabara. Se rupsese, il tinusem cu ace de siguranta, era urat, era mic. I-am convins, mi-au luat un rucsac de 75 de litri, cu intarituri de aluminiu. A fost primul meu rucsac adevarat, si eram foarte mandru de el. Inca il mai am, si inca e foarte bun .
La Paltinis urma sa stam, sa ne relaxam, era un singur traseu in plan, si ala usor, de cateva ore. Urma sa mergem prin Sibiu, si in rest… sa stam. Ne-am distrat, singura problema a fost mancarea si acolo, scandalurile din discoteca, unde spargeau sticle si ii ridica politia. Din fericire noi ne caram repede . Intro noapte, am plecat de la discoteca, era ultima seara acolo, si am mers cu totii pe sosea, pana unde nu mai erau lumini, sa vedem stelele. Era SUPERB, un cer nepoluat, plin de stele, unde Calea Lactee era ceva banal, nu ca la Bucuresti, unde si in cea mai senina noapte nu vezi decat cateva stele izolate. Am stat intins pe asfaltul rece o gramada… timpul se oprise in loc.
A doua zi am plecat spre bucuresti, si statul pe asfalt si-a spus cuvantul. Am racit de m-a luat nebunia. In tren am delirat, am refuzat sa iau medicamente, si am dormit cu gura deschisa si cu balute in colt. Ajuns la Bucuresti nu am facut decat sa ma simt si mai rau, ca deh, fusesem in tabara si uite ce patisem… taberele erau Satana, iar eu plateam pretul acum.