In vacanta eram copilul cuminte, visul oricarui parinte. Nu ieseam din casa, nu faceam prostii… era oarecum inadmisibil sa “vreau” macar sa plec undeva 2-3 zile singur. Adica te rog, toti colegii mei umblau lelea pe unde le tuna lor, eu trebuia sa stau acasa, sa merg doar cu ai mei, sau sa am un profesor supraveghetor, ori ceva de genul asta. Inca regret ca nu am avut taria sa fug si eu de acasa, ce mama naibii… mare pampalau am fost. :)
Din fericire, cel mai bun prieten al meu mergea in niste tabere. M-am gadnit eu putin, si parea fix locul unde as vrea sa plec, sa le dovedesc alor mei ca ma descurc si singur. Am vorbit cu tanti care se ocupa, parea nice, grijulie, ai mei au fost incantati de idee, nu prea le convenea ca le cheltuiam banii pe distractii de genul. Asa ca am plecat la munte, prima mea tabara, si prima iesire adevarata, fara parinti. Aaaaahh, cat de fain a fost. Am mers in Bucegi, 3 zile la Piatra Arsa, 3 zile la Bolboci. Trasee, privelisti, vreme excelenta pentru drumetii. Cei din tabara erau haiosi, m-am inteles super bine cu un baiat de acolo. Cand am plecat din Bucuresti imi era oarecum naspa, ma gandeam ca prietenul meu, care mai fusese intr-o tabara, o sa ma uite cand se va intalni cu ceilalti, probabil prieteni de-ai lui. Dar nu. El era genul putin mai retras, fapt care il admir si acum. Tot timpul l-am urmarit cum sta si asimileaza dintr-o parte, si vorbeste fix cu oamenii care trebuie.

Eu nu eram asa. Eu vroiam sa ii cunosc pe toti, sa fac cat mai multe prostii, doar eram scapat de acasa. Alergam ca un apucat pe acolo pe dealuri, faceam toate prostiile care se fac in tabara (pasta de dinti pe mana cu gadilat pe fata, un pahar cu apa, unul gol, pisa-te ca pleaca trenul, sosete murdare pe perna… etc, etc.).

Piatra Arsa este o cabana… foaaarte penala. Mancare pe care nici porci nu cred ca ar aprecia-o, un jeg de nedescris in anexe, nu ia nimeni gunoiul pentru 3 zile, din camera cu, tineti-va bine, 17 paturi. Dezastru, cremvustiul de dimineata e carnatul de la pranz, si tocanita de seara. OPC-ul ar avea clienti buni acolo. Incercam sa cumparam paine de la ei, sa mancam branza topita din bagaj, si nu ne vindeau. Trebuia sa furam de la masa, asa ca aveam buzunarele pline de frimituri.

Am reusit de asemenea performanta de a ma arde foarte tare pe urechi. Mergeam cu o sapca banala, si urechile mele erau in soare. Pe platou a fost crunt, asa ca dupa o zi de mers prin soare, devenisera maro, cu o basica imensa, care s-a transformat intr-o crusta. Pe mine nu ma dureau, insa ma prindeam dupa reactile celorlalti ca nu e de bine. Veneau si se uitau ca la un film horror, fetele mai mici se speriau cand vedeau, iar baietii pleacau mandrii ca au mai adaugat o scarbosenie pe lista personala. Dupa 2 zile, am luat masa la Floare de Colt, chiar langa telecabina de la Babele. Acolo, tanti cabaniera m-a vazut si mi-a dat cu untura de peste pe urechi. Asta a fost sfarsitul sepcii mele, care a putit inca un an de atunci a peste.

Cum spuneam, era jeg de nedescris, asa ca n-am avut curajul sa ma duc sa fac nici o treaba mare la ei acolo. M-am gandit ca oricum nu mancam cine stie ce, deci nu aveam de ce sa ma duc. Toate bune si frumoase, un traseu lung si plictisitor cu bagajele dupa noi, si bancuri idioate (daca il stiti pe cel cu camila si furnica, care merge pe nervii tai, sau cel cu aveti cal, n-avem cal…), dupa care eram gata gata sa omor pe prietenul meu pentru ca le-a impartasit cu mine, ajungem la Bolboci. Mancare Dumnezeiasca, curatenie luna, cabanieri draguti, iarba verde, umbra si padure. EXCELENT! Am mancat ca haplea ce ne-au dat la pranz, si am plecat la plimbare. Am mers pe o poteca pana la baza barajului, cand DEZASTRU! M-a taiat! Trebuia sa ajung la un wc, sau explodam acolo. Am urcat panta barajului in 5 minute, am fugit in camera dupa hartie, si am iesit dupa 10 minute din wc. A fost cea mai placuta senzatie dupa mult timp. In sfarsit revenisem la normal…

Cand am ajuns in Bucuresti, taica-meu ma astepta la gara. Tot ce a avut de spus Mariana (doamna care mergea cu noi) a fost ca “E un copil cuminte, m-am inteles foarte bine cu el. Dar nu prea mananca…”. Zic si eu, la ce mancae aveau la Piatra Arsa… ;)