Asa se numea piesa de teatru in care am jucat in clasa a 10-a. Era o adaptare dupa Marin Preda – “Intalnirea din Pamanturi”. Era interesanta, era funny, avea si ceva actiune… era gandita sa prinda la pustime 
. Si chiar a prins.
Repetam destul de mult pentru ea, stateam peste program, lipseam de la ore sa ama duc la repetitii, aveam un tratament “special” printre profesori. Imi placea mult de tot, si inca sunt de parere ca trupa de teatru si piesele in care am jucat m-au ajutat enorm de mult sa nu clachez prin liceu, sau sa nu raman repetent. Cand diriginta numara absentele, ma duceam si faceam ochii frumosi, si ii spuneam ca am fost si la repetitii, si ca imi pare rau ca am absente, ca profesorii nu au vrut sa inteleaga si sa nu puna acolo absente, ca eu am incercat… ce sa mai, faceam frumos, si se motivau absentele. Scapam cu 5-6 absente pe an, dar aveam o gramada de absente motivate.
La repetitii ma tavaleam, ca asa cerea rolul, unii colegi erau imbracati in costume de jandarmi (partea asta era din Morometii, cu premilitara…), trebuia sa ma “bat” cu unul gras si mare, si il “dovedeam”. Era visul oricarui copil daca stau sa ma gandesc… sa-i dovedeasca pe cei mai mari si cu forta bruta.
Personajul meu se numea Dugu. Dupa ce am jucat la zilele liceului, pe scena teatrului de Comedie cred, sau in orice caz, un teatru de pe la lipscani de pe acolo, eram strigat pe holuri de cei din liceu/scoala generala ca Dugu. Ma simteam bine, si imi placea. Profesorii raspundeau la “‘ziua” si “’srna”, nu ca inainte.
Am mers cu trupa de teatru si la un concurs, la Palatul Copiilor, unde, cica, din cauza regizorului care nu se avea bine cu domnii actori din juriu, n-am castigat nimic. Eram si un liceu mic, care nu il vroia nimeni laudat… treaba lor, ei au pierdut .
La un moment dat am jucat si pe scena Jandarmeriei de la Baneasa, de langa Institutul Meteo. Acolo a fost cel mai amuzat, ca erau baietii “disperati”. In piesa noastra era o scena, unde o silueta de dupa un paravan parea ca se dezbraca. In momentul acela baietii au izbucnit, cu fluiere si chiuieli, sperand sa cada paravanul ala in stanga sau in dreapta. In timpul asta eu eram pe scena, descriind faza, chipurile din amintire. E de prisos sa spun ce indemnuri am primit atunci, de ajunsesem aproape sa ma balbai, si sa rosesc, si nu din cauza emotiilor. 