Vineri, ploaie, frig, in troleu, de la Buzesti pana la Basarab (pe partea opusa a pasarelei). Dupa prima statie, se suie. Ei doi. El si ea. El, ii spune, tandru:

- Hai fai, in autobuz.

Se suie. Pe fundal se auzea o muzica de sarbatoare. O manea ceva, nu m-am prins. M-am uitat mai bine. El tinea un rucsac, putin lasat, in fata, cu un radio-casetofon mic, pe baterii. Ascultau si muzica, si alaturi de ei, si restul autobuzului.

S-au asezat separat, timid, el pe partea stanga spre mijloc, ea pe partea dreapta spre mijloc. Nu-si vorbeau, si pe langa mirosul fiintei nespalate din spatele meu, in aer plutea o tensiune. El a incercat sa o intrebe ceva:

- Zi fai. Vorbeste cu mine…

- Nu vreau.

- Fai, zi!

- NU!

S-a intristat la auzul refuzului categoric. Dar n-a stat pe ganduri, si a actionat. Din casetofonul lui a inceput sa cante ceva. Ceva cu bani…. si cu dragoste. Incerca sa-i spuna, prin muzica, ce simte pentru ea. “Banii mei, banii mei, i-as da pe toti cu tine” sau ceva de genul. Au coborat fara sa-si mai spuna nimic…

Eu mi-am continuat drumul, si tot restul dupamiezii am ramas cu meldoia aceea in cap… brr…