As fi putut sa-i pun titlul “O harta, un traseu, 2 capete tari, o multime de posibilitati”. Se intampla in aprilie 2002. Unii o sa-si aduca aminte momentul critic, cand la intoarcerea in Bucuresti, am inceput sa coboram din Oltcitul parintilor mei, si toti abea ne taraiam. Apropos, pentru cei inca interesati, a ajuns la REMAT masina… nah, daca nu v-ati miscat repede…
In fine, sa ma intorc la povestea mea. Am plecat din Bucuresti sa-mi serbez ziua. Toata lumea era convinsa ca o sa stam in Sinaia, sa “chill out”. Noi nu. Stiam ce vrem sa facem. Echipati cu mult tupeu si bunavointa, am ajuns in Sinaia, am mers in parc, ne-am tras in poze, pentru acasa, dupa care am inceput “ascensiunea”. Tinta finala, Cabana Bolboci. Aveam de ales intre 3 rute: 1. Drumul forestier, lung dar sigur; 2. urcare directa, pe traseul de vara de sub telecabina, coborare in partea cealalta destul de dreapta; 3. Valea stanii, cu coborare in partea cealalta. Cum eu eram “mastermind”-ul din spatele operatiunii (era totusi ziua mea 
), am ales varianta 2.
Dupa ce am terminat de facut poze, am plecat pieptis pe drumul ce urca spre 1400, prin padure, care taie serpentinele. Nu este ceva atat de obositor, pe cat este incomod. De la 1400, urcarea devine mai placuta, iesind relativ din padure, si cu ceva “view”. Pana la 2000, la Miorita, traseul a fost decent, fara incidente. Era si greu sa te ratacesti sau sa te abati. Problemele au aparut pe platou, cand semnele se raresc, potecile nu sunt neaparat batute, si tot asa. Am atins performanta de a ma certa cu Gabi cu privire la viitorul traseu, pe unde, cum si cand, am urcat o gramada de dealuri de pe acolo, puncte de statie de unde vedeam alte dealuri, si nu traseu. Fiind aprilie, incepea sa se intunece, noi incepeam sa obosim. Apropos, in grup erau Gabi, Cristiana, Laura si eu (capul rautatilot). Ajunsi la oarece capat al puterilor, si nervilor, ne-am pus “tabara” temporara intr-un loc mai adapostit, unde m-am oferit sa ma duc 150 m mai in fata, unde se intrezarea o poteca si un marcaj, si doar in cazul in care era drumul cel bun, sa-i chem si pe restul. Am ajuns, am vazut, m-am comparat cu harta, cu directia vantului, cu pozitia soarelui, si am decis. Alesesem drumul, acum trebuia sa-l chem si pe Gabi sa “votam”. A venit langa mine, am intins harta pe un pietroi mai mare, si l-am intrebat, pe cel mai calm ton posibil “ok, eu m-am hotarat, acum tu-mi spui cum crezi ca e traseul”. Din fericire, alegerea lui a fost aceeasi cu a mea, conflictul de interese luand sfarsit.
Drumul a continuat o buna parte in stilul “forestier” adica lat, destul cat sa incapa o masina fara probleme, drum care face legatura intre Sinaia si Babele. O parte a fost relaxant, ca nu mai urcam si nu mai coboram, era un traseu ce urmarea curba de nivel. Dupa 25-30 de minute de drum forestier, am facut dreapta, pe o poteca, coborand o panta realtiv abrupta, cu niste stanci albe, calcaroase. Privelistea era superba, deoarece in departare se putea vedea lacul de acumulare de la Bolboci, cu cabana si barajul. Nu a durat mult, ca am intrat in padure. Atunci, am intalnit un fenomen ciudat, mai exact, pe sub poteca, la cativa cm de pamant, era un fel de canal natural, pe unde curgea o apa. Fiecare pas facut de noi prin acea zona producea un sunet infundat, ca si cand in spatele nostru tropaia un animal mare si puternic. Se facuse deja ora 7 fara ceva, si intunericul isi spunea cuvantul. Atunci am aflat ca nici macar primavara nu-i ca vara, si ca in aprilie soarele apune inca destul de devreme. Tot mergand, am iesit din padure la poalele barajului Bolboci, de unde nu ne mai astepta decat o urcare abrupta, pe poteca de langa baraj. Urcam ce urcam, cand incepem sa auzim latrat de caini venind dinspre cabana. In fata noastra apare un catelus gingas, care dadea din coada fericit. Ne-a amuzat, si am vrut sa-i dam sa manance un biscuite, ceva. Cand am ridicat privirea, in spatele lui se apropiau “timid” de noi o haita de 5-6 dulai, deloc dragalasi. Ne-am grupat, astfel incat sa formam un grup compact. Cainii s-au oprit, latrand in continuare, noi ne uitam la ei, transpirand. Din fericire a aparut cineva sa vada de ce era zarva, asa ca ne-am putut apropia linistiti de cabana.
(continuarea maine, pentru ca mai e mult de spus)