De mult am pe “teava” cateva povestioare, si m-am gandit ca e timpul sa le si astern undeva. Prima dintre istorisirile mele are legatura cu metroul, si cu oamenii minunati care il folosesc.

Se facea ca era intr-o dimineata racoroasa de Octombrie, cand toti oamenii erau luati prin surprindere de brusca racire a vremii. Avand in vedere ca traseul asta il parcurgeam in fiecare zi, calatoria pentru mine era ca oricare alta. De la Obor, linistit, cu o carte buna in mana, si cu cealalta mana pe bara, mergeam linistit. Absorbit fiind de cele descrise in carte, am ajung ca prin minune la eroilor, fatidica statie unde schimb pentru directia Industriilor. Pe langa faptul ca recent se modificase iar schimbarea, si metroul pleca din nou de la peronul mic, asa cum este precizat pe o coala mare alba, cu un marker rosu, acea dimineata parea speciala. Dupa ce mi-am facut loc sa trec de oamenii care inca nu erau la curent cu linia de pe care pleaca metroul, am reusit sa ma sui intr-un vagon mi in “burta” trenului. Din nou cu cartea in mana, stand pe un scaun, nu am luat atentie de prima statie, Politehnica. Nu am sesizat decat o oarece agitatie prin metrou, asa ca am continuat sa citesc. La urmatoarea statie, am lasat cartea, pentru ca deja spiritele se incingeau. Motivul? Usile vagonului nu se deschideau, si toata lumea era panicata.

Eu, din coltul meu de citire, am lansat o sugestie: “Apasati semnalul de alarma!”. Nimeni nu m-a luat in seama, metroul a plecat din statie. Deja angry mob-ul lua atitudine – zdruncinau usile, deschideau geamurile, tipau. Statia urmatoare, aceeasi poveste, agitatia lua amploare, un domn respectabil, la costum si cu o geanta de laptop pe umar, dadea de zor cu picioarele in usa, urland cat il tineau plamani – viata intr-o corporatie este grea. Din coltul meu, de aceasta data cu mai mult patos, am lansat acelasi apel, pentru a folosi semnalul de alarma. Nimic, oamenii panicati, urlau pe geam catre cei din celelalte vagoane sa anunte conductorul trenului. Doua babute amarate, cu papornitele pregatite pentru piata Gorjului incepusera sa-si faca probleme “fai, murim aici! Astia au uitat de noi, ce ne facem, Doamne Ajuta…”. Situatia devenea hilara, asa ca, pentru a nu perpetua deja criza care se lansa in tandem cu marea criza economica, am lansat sugestia cu semnalul de alarma, de data asta in picioare fiind. Nimeni nu m-a bagat in seama, asa ca am zis sa fac un bine, si l-am apasat inainte de plecarea trenului. Pentru curiosi, semnalul functioneaza del mai bine cat timp trenul este la peron. In rest e destul de nefolositor, pentru ca nu o sa opreasca trenul in tunel.

Toate bune si frumoase, trenul opreste, deja era la Pacii, si apare conductorul cu solutia salvatoare. S-a suit in vagon prin usa din capat, si ne-a dat liber din cusca de metal in care eram blocati. In momentul acela, oamenii din vagon au rabufnit, cu acuze si cu o tentativa de linsare. M-am uitat fascinat cum domnul “corporatie” l-a luat de mana pe conductor alaturi de un tanar plin de abnegatie si entuziasm, si incercau sa-l tarasca sa dea o declaratie. Din pacate pentru acei oameni, semnalul de alarma nu fusese actionat, conductorul nu avea nici o vina. Treaba lui e sa verifice ca se inchid usile, nu ca nu se deschid. Drept urmare, s-a lasat cu niste injuraturi aruncate in carca conductorului, si probabil o reclamatie care v-a ajunge intr-un dosar, in cel mai bun caz, daca nu la gunoi.

Acum morala povestii, daca poate fi trasa din cele de mai sus, ar fi ca oamenii trebuiesc manati. Nu degeaba cand ajung la metrou la Unirii, si ii vad prin pasaj, cum merg, sau chiar se blocheaza cand exista un impediment, am viziunea unei cirede de vaci, care e dusa de la spate spre abator. De multe ori am stat sa ma intreb, oare chiar la asta se rezuma totul? Bine, povesti cu metroul si mijloacele de transport avem cu totii, si am putea scrie mii de pagini numai despre asta.

Alte povesti? Maine, sau cum imi sta in stil, recent, peste cine stie cat timp. Dar deh, e bine din cand in cand sa ai un loc unde sa versi idei ca un pustan de 15 ani dupa prea multe beri, sorbite cu barbatie si virtute in fata unei audiente feminine, de preferat intr-un local care incearca sa-si pastreze aerul de “indie” printre generatiile aspirante. Numai bine, si un weekend maxim va doresc.