Cand poti vorbi despre faptul ca te simti “handicapat emotiona”? In ce moment iti dai seama ca nu stii cum sa reactionezi, ca traiai dupa un calapod, si cand totul din jur iti transmite anumite semnale care trec pe langa tine?
Intr-un fel nu cred ca exista termenul de “handicap emotional”. Poate doar reticenta, ceva din trecut ce ne face mai mult sau mai putini capabili de anumite reactii. Nu e normal nici sa iti dai toate cartile pe fata de la inceput, la fel cum nu e normal nici sa tii totul pentru tine. Nu o sa poti merge sa-i spui cuiva in fata ca iti displace cutare sau anume lucru. La fel cum ar trebui sa iti reprimi poate cateodata si entuziasmul. In epoca noastra totul e facut cu capul inainte – mesajul meu incearca sa fie unul de moderatie.

Lucrurile nu se intampla in fast forward sau slow motion. Ar trebui sa ne dam timp sa apreciem, timp sa ne displaca, si timp sa asimilam. Intr-un fel, nu regret nimic din trecutul meu, dar in acelasi fel nu incerc sa-mi ingradesc nici trairile viitoare. Poate ca doar daca e pentru un moment, poate fi ceva savuros. Daca am sti sa prelungi senzatia, sentimentul, gustul, mirosul, atingerea, am putea tine savoarea mai mult. Dar ce ne facem daca o prelungim prea mult si nu apucam sa mai fim “atunci si acolo” cand se intampla, pentru ca suntem prea concentrati pe senzatie?

Oare nu ar fi normal sa ne putem gasi echilibrul, emotional, afectiv, si sa putem face asta? Sau e nevoie sa conspire universul in favoarea noastra, sa gasim persoana alaturi de care toate cele enumerate mai sus sunt naturale, vin de la sine, si totul trebuie sa fie perfect? Parafrazand “chick flicks”, tipii inca mai cauta pe Cosanzeana si tipele il asteapta pe cavalerul pe cal alb?…