Ziua lui la birou era ca si toate cele de dinainte, nu mai putea sa conceapa altfel de desfasurare a evenimentelor. A ajuns, a baut cafeaua si a aflat ultimele barfe, dupa care a lucrat la proiectul din acea perioada, care nu-l satisfacea intelectual in nici un fel. Era o problema in ultima vreme, simtea ca poate da mai mult, dar niciodata nu i se cerea ce trebuia. Cand era nu era bine, cand nu era, se plictisea teribil. Intr-un fel, viata lui se invartea in jurul aceleaiasi probleme – niciodata nu era destul, tot timpul trebuia ceva in plus. Fara tragere de inima, ziua a trecut, si putea sa priveasca inainte catre activitati mai solicitante.

De pe strada nu ai fi crezut ca e mare lucru, data fiind intrarea ascunsa intr-un gang, dar pub-ul ales era destul de plin de viata. L-a vazut pe George tragand de o bere la o masa din colt. Seara aceasta urma sa fie buna, o simtea in aer – avea nevoie de relaxare, de conversatie, si cateva beri pentru a uita de cotidian. Si-a comandat un Heini’ si s-au pus pe povestit. Din pacate nu-i era pe plac, se invarteau in jurul subiectului uzual, si anume job – nu era destul al lui, trebuia acum sa asculte lamentarile amicului sau caruia nu-i conveneau colegii, nu-i convenea ce i se cerea sa faca. Stia deja toate astea, le simtea in fiecare zi, avea nevoie de ceva nou. Ignora cu succes un sms de la “femeia” lui, postand in cocos in fata amicului. In ultima vreme amicii lui il idolatrizau pentru stilul de viata – prietena lui ii ceruse sa se mute impreuna, si el reusise sa-i tina piept, sa stea in continuare singur. Nu avea nevoie de probleme femeiesti la el in “castel”, se simtea foarte bine asa. Plus ca libertatea lui o considera cea mai importanta, flirtul fiind pentru el un sport, un joc de societate – inca un motiv pentru a aduna admiratie din partea amicilor lui.

In sinea lui, se considera un total rezultat din parerile altora, cu cat aduna mai multi oameni sa-l invidieze, cu atat isi crestea respectul de sine. Isi dadea seama ca totul era doar o imagine, si ca de fapt foarte putine lucuri ii faceau placere, dar se complacea in acea stare de fapt. In fiecare zi isi spunea ca isi va schimba atitudinea, ca va lua o decizie sa-si schimbe viata, dar de fiecare data amana.

Simtea ca discutia taragana, si isi lua telefonul pentru a raspunde sms-ului de mai devreme. Nici nu termina de scris, ca intrara pe usa si ceilalti doi amici. Gasca era intreaga, toti 4 la o masa, ca pe vremuri. La inceput au fost 3, al 4-lea a intrat in grup ceva mai tarziu, dar isi castigase faima in randul lor prin 2 mari realizari – bea de stingea, cot la cot cu ei si reusise sa scape de prietena lui, combinandu-se din nou dupa nici o saptamana de stat singur – asta dupa ce oricum isi luase totul din casa impartita pana nu demult cu fosta prietena. Iesirea fusese fulgeratoare, aparand intr-o zi acasa cu restul de baieti si cu o duba in fata, pentru a lua tot ce-i apartinea.

Au inceput toti 4 sa bea cate o bere, sa se cinsteasca dupa fiecare gura si sa-si ureze “La Multi Ani”, petrecand de zor. Cu toate acestea, unul dintre amici, George, parea un pic mai detasat, fara verva, sau “zvac” cum ii mai spuneau ei, motiv pentru care atragea comentarii si glume asupra lui. Era cu atat mai ciudat cu cat el ii invitase la ieseala fara sa le dea de inteles ca ar fi un motiv anume de sarbatoare. Ca de obicei, “taiau motu’ la pisica”. In mod ciudat, discutia a ajuns la presiunile familiilor asupra lor, care intre noi fie vorba erau nefondate pentru ei, fiind in jur de 24-26 de ani. Razmerita, la masa, toti mai putin George comentau vehement subiectul.

Va urma!

Trebuie spus de la bun inceput ca omul nostru era un orasean. Crescut in agitatie, cu asteptari mari din partea lui, nu-i putem defini o personalitate clara. Se imbraca asa cum vedea in reviste, facuse un liceu prestigios din centrul orasului, o facultate buna, in care il tinusera parintii in puf. In timpul facultatii parintii i-au gasit un post part time intr-o multinationala, cum erau la moda in perioada aceea, unde a reusit sa se afirme. Cand si-a termiant studiile a ramas in companie, evoluand, asa cum i se parea deja normal, catre o pozitie “cushy”, cu o libertate aparenta. Avea masina inca din timpul facultatii, cumparata de parinti, si o garsoniera pentru care isi facuse un credit cand terminase scoala. Citise intr-o revista ca e normal ca la terminarea facultatii odrasla sa se descurce pe cont propriu.

Imbracat in costumul cumparat de la Mall (se spunea ca e cel mai mare din SE Europei!), combinat din cateva magazine prestigioase, iesi din casa, si se indrepta spre birou. Opri pe drum la un Starbucks, sa-si ia a doua cafea pe ziua aceea, alaturi de o briosa cu ciocolata. Urma sa ajunga la birou, si trebuia sa afle ultimele barfe si misculatii din companie. Ii trimise “femeii” lui un sms – ii spunea “femeia” lui doar cand era alaturi de prieteni, pentru a-si contura imaginea de macho, cu toate ca toti il citeau atunci cand il suna ea, schimbandu-se la fata si din “printesa mea” nu o scotea – in care ii dadea buna dimineata, si isi cerea scuze pentru ca in seara precedenta nu se vazusera. Nu cauta scuze, asa era el. Pornise radioul, si isi asculta compilatia de pe mp3-player – Radiohead, versurile erau pentru el in clipa aia, sau cel putin asa le simtea: “i try to stay awake but its 58hours since that i last slept with you. / what are we coming to?”.

–Episodul urmator pe 7 mai–

Stau si ma gandesc cat de mult ascund oamenii in fiecare zi, si cat de putini dintre noi chiar sunt asa cum isi doresc, asa cum vor.Cred ca am scris despre asta de o suta de ori, si intr-un fel e un subiect care ma fascineaza. Intr-o oarecare masura pentru ca-mi recunosc si eu momentele cand ma cenzurez, tocmai pentru a ascunde anumite reactii, anumite sentimente. Intr-un fel aprob reactia, intr-un fel nu sunt de acord. Pot intelege ca in unele momente nu-i bine sa rabufnesti, si ca in alte momente poti sa lasi frau liber.

Dialoguri cu mine, imi pun intrebari si incerc sa-mi raspund. Caut in masura in care pot, sa raspund din cat mai multe puncte de vedere. Imi lipseste linistea, si in acelasi timp imi lipseste agitatia. Ma oboseste rutina, dar nu-mi place nici haosul. In seara asta sunt intors pe dos, cu toate ca acum cateva minute eram hyped. Ceva ma nemultumeste, si totusi nu am motive sa fiu nemultumit.

Ma retrag in cartea mea pseudo-intelectuala, si incerc sa ma culc. In gradina lui Ion, toate pasarile dorm…

De ce sa scriu articole pe blog doar cand am dileme, sau doar cand nu-mi place ceva ce se intampla? Nu imi pare corect fata de mine sa vorbesc prapastios, sa ma exprim doar cand sunt afectat de ceva in sens negativ. Toata ziua am rememorat experiente placute din trecut. Am vorbit despre mine, despre lucrurile facute, si mi-a placut. Pentru ca nu trebuia sa-mi exprim dezamagiri trecute, depresii avute, sau cine stie ce explicatie pentru o reactie negativa. Dimpotriva, am vorbit despre lucruri interesante, despre munte, despre calatorii, despre aventuri si pasiuni apuse. Mi-am adus aminte de o vara superba, cu toate ca am fost obosit constant. Am trait momente minunate, si nimeni nu le poate lua inapoi. Imi e dor de vremea respectiva, dar totusi mi-a ramas un gust placut,

Am dor de duca, si de experientele traite intre straini. Vremuri si experiente in care nimeni nu iti cere nimic, toti de iau de bun, asa cum esti atunci. Cum spun cartile “think outside the box”, nimeni nu te opreste sa o faci nici cand esti intr-un “calapod” facut de altii. Tot ce trebuie sa faci e sa traiesti cum iti vine – doar sa nu stanjenesti pe altii.

Quote of the day (I’m not there):

“Seven simple rules of going into hiding: one, never trust a cop in a raincoat. Two, beware of enthusiasm and of love, both are temporary and quick to sway. Three, if asked if you care about the world’s problems, look deep into the eyes of he who asks, he will never ask you again. Four, never give your real name. Five, if ever asked to look at yourself, dont. Six, never do anything the person standing in front of you cannot understand. And finlly seven, never create anything, it will be misinterpreted, it will chain you and follow you for the rest of your life. “

Lucrurile nu se intampla in fast forward sau slow motion. Ar trebui sa ne dam timp sa apreciem, timp sa ne displaca, si timp sa asimilam. Intr-un fel, nu regret nimic din trecutul meu, dar in acelasi fel nu incerc sa-mi ingradesc nici trairile viitoare. Poate ca doar daca e pentru un moment, poate fi ceva savuros. Daca am sti sa prelungi senzatia, sentimentul, gustul, mirosul, atingerea, am putea tine savoarea mai mult. Dar ce ne facem daca o prelungim prea mult si nu apucam sa mai fim “atunci si acolo” cand se intampla, pentru ca suntem prea concentrati pe senzatie?

Oare nu ar fi normal sa ne putem gasi echilibrul, emotional, afectiv, si sa putem face asta? Sau e nevoie sa conspire universul in favoarea noastra, sa gasim persoana alaturi de care toate cele enumerate mai sus sunt naturale, vin de la sine, si totul trebuie sa fie perfect? Parafrazand “chick flicks”, tipii inca mai cauta pe Cosanzeana si tipele il asteapta pe cavalerul pe cal alb?…

Stiu, mai sus sunt o serie de intrebari pe care intr-un fel aveam nevoie sa mi le astern, sa le inteleg, eu pentru mine, nu neaparat in cautare de raspuns de la voi, cat de la mine.

Este ciudat, intr-un fel, cum numai atunci cand ceva ma apasa, ceva este acolo si ma deranjeaza, sau nu-i pot da raspunsul atat de repede cat mi-as dori, ma apuc sa scriu.

In alta ordine de idei, daca o persoana da mult, inconstient, si persoana de langa este sufocata? Este intr-un fel o situatie teribil de similara cu cea descrisa mai sus, sau este doar o parere a mea? Cele doua cazuri sunt perfect independente unul de celalalt, in care cel putin o persoana difera. Problema mea “morala” in situatia data, nu este intr-un fel vazuta din doua perspective? Intr-una ma identific cu cel ce are nivelul de toleranta crescut, in cealalta cu sufocatul pentru care afectiunea, atentia, si lucrurile care pe orice om ar face fericit, imi dau senzatia de sufocare, de viteza, de lucruri nelalocul lor….

Si da, Ma cheama Nehotarare, articolul de mai sus exprima nelamuririle mele recente despre univers.

PS – Ma simt de parca m-am invrajbit, m-am ascutit, si nici unul din exemplele de mai sus nu m-a impresionat in mod deosebit – oare am devenit un om incapabil de senzatii extreme, in care toate trec pe langa mine? Ar fi trist…

M-a facut sa ma gandesc la ceva ce, din cate imi aduc eu aminte, am citit pe undeva. Si anume, sunt convins ca tot timpul ne proiectam sentimentele noastre asupra altora. Ce vreau sa spun, e ca atunci cand 2 oameni petrec timp impreuna, noi o sa ne proiectam o serie de asteptari, niste tipare cu care suntem obisnuiti. Banuiesc eu, asa e societatea, asa suntem educati, pachetul emotional ne spune ca daca e ceva nou, nu e neaparat bun. Recunosc, asa mi-am trait viata pana acum. In Zorba Grecul e o replica superba, nu-mi aduc aminte exact cum, dar Zorba vedea totul ca fiind nou. Chiar daca era ceva ce vazuse, facuse, simtise de nenumarate ori inainte, totul venea ca nou, ca special. Poate asa ar trebui sa-mi ghidez si eu viata. Sa nu mai am asteptari de la altii, decat de la mine….

…and you don’t even know yet…

Eram in trupa cu Gabi, si in principiu ne faceam de cap cam cat ne tineau balamalele. Asa se facea intr-o zi calduroasa de vara, ca am mers sa ne cinstim, ca niste “artisti” desavarsiti. Toate bune si frumoase, pana cand am plecat spre liceu, si dupa spre casa. Eram si cu Banana, care ne tinea isonul cam de fiecare data. In liceu, cand ne-am hotarat sa plecam, treptele erau putin “uzate”, mai ales intr-un loc unde parea ca a muscat cineva din ea. Acolo a fost fatidic pentru amicul Banana, care a alunecat, s-a dus pe fund 2 trepte mai jos, si a ramas agonizand. Trebuie mentionat ca, la fel ca in orice liceu “respectabil”, exista o scara pentru profesori si o scara pentru elevi. In acea zi profesoara de latina, in acelasi timp coordonatorul nostru de la trupa de teatru, se abatuse pe scara, si trecand pe langa el l-a intrebat daca are nevoie de ajutor. Raspunsul sau a fost reprezentat de o flatulatie silentioasa dar ucigatoare. Concluzia, scara s-a golit in cateva secunde.

Toate ar fi fost bune si frumoase daca in acea alunecare pe scara nu si-ar fi… in fine, o afectiune la tendoane sau ligamente, ceva ce a necesitat un gips. A doua zi, cand ne-am trezit si noi, si am revenit in lumea normala, ne-am gandit ca ar fi frumos sa-i facem o vizita pe la el, sa-i semnam gips-ul. Ajunsi in fata blocului, cu o bericioaica la cutie, rece si buna pentru o zi de vara, am inceput sa-l strigam, sa-l indemnam la iesit la aer, sau sa ne dea drumu sa urcam. Pe marele bulevard din zona rezidentiala Giulesti ai anului 2000, intr-o calduroasa zi de iunie (sau sfarsit de mai), am inceput indemnul: “La zapaaadaaaaa! Hai la curatat zapaaadaaa! Vecineeee, e zapada de 2 metri, hai sa pui osu la lopata!!”. Dupa ce ne-am convins ca ne-a auzit tot blocul, mai putin el, l-am strigat si pe nume, si i-am facut o vizita. Evident ca nu mai exista gips-ul, doar cu o seara inainte fusese nusce concert interesant…

O introducere bombastica pentru o “voma lirica“. Acum serios vorbind, lucrurile de mai sus chiar se intampla, dar nu despre asta vroiam sa zic aici. Sincer sa fiu, vroiam intr-un fel sa ma “laud” cu realizarile mele insignifiante, in lumea sortita esecului, dezastrului, unui nou “ev mediu” in desfasurare. Sincer vorbind acum, Marchizul De Sade ar fi un pic pudic comparat cu ceea ce gasesti pe internet, si amaratul a trait relativ recent (1740-1814).

Trecand la lucrurile cu adevarat importante in clipa asta (pentru mine, nu am de gand sa vorbesc despre alegeri, politica sau scandaluri) anul asta s-a dovedit unul surprinzator de productiv. Daca in anii trecuti ma descurcam ok, anul asta pot spune ca m-am intrecut pe sine, am reusit sa fac niste pasi incredibili, si sa ma descurc in situatii in care nu ma credeam in stare. Omul e intradevar capabil de lucruri pe care nu le credea posibile. Am trecut prin situatii tensionate, am trecut prin situatii incredibile, dar in acelasi timp foarte comice, majoritatea dintre ele.  Am reusit sa invat in ultimul an mai mult decat in tot liceul. Nu vreau sa spun ca nu ar fi fost o experienta si liceul, dar adevarata scoala este cea a vietii.

Uitandu-ma in urma, in august s-au implinit 3 ani de “Trepadusi”. Numele blogului nu mai pot sa mi-l exprim acum. A fost un pseudonim adoptat in 2006, cu care visam sa mut muntii, sa fac avere. Mi-am dat seama ca valorez mai mult placerea de a scrie, si sentimentul de eliberare. Este mare lucru sa ajungi la un moment dat sa ai o activitate, sau sa se intample ceva in viata ta, care sa-ti dea sentimentul de libertate. Sa stii ca poti face tot ce vrei, cand vrei, si in modul in care simti. Este foarte egoist, dar este sanatos. Si, cu toate ca sunt multi sa ma contrazica, nu este calea cea mai usoara – dimpotriva – este calea grea. Sunt lucruri pe care le descoperi la tine, pe care ai puterea sa le imparti cu altii, nefiind afectat de judecata lor. Am facut si greseli, toti facem, dar nu cred ca e normal sa le regreti pe toate. Atata timp cat inveti ceva, cat devii un om mai bun, nu este nimic pierdut.

Anul trecut consideram ca am trecut prin cea mai grea perioada din viata. S-a dovedit ca nu m-a omorat, nici nu am ajuns pe strazi, dimpotriva, am devenit, zic eu, un om mai bun, mai puternic. Articolul asta se vrea intr-un fel un “manifest” pentru taria de caracter. Este indemnul meu catre cei ce ma citesc sa impinga limita, sa isi ceara dreptul, sa faca tot ce vor. Nu de alta, dar in 2012 oricum e sfarsitul lumii, asa ca sa ne punem pe treaba.

O micuta melodie, asa, de zi de marti.

Cute.

Ce ciudat mi se pare, am fost plecat de acasa in ultima vreme, si am “stat” perioade destul de lungi. Acum cand stau doar o saptamana, si vin acasa pentru weekend, ma simt ca si cand as fi stat o luna. Ce inseamna asta? Ca toata saptamana sunt hyped, super activ, ADHD mai exact.

Si cica ma asteapta 2 saptamani de genul asta. Deja mi-am “booked” intoarcerea, deci de pe 7 pana pe 11 iar o sa fiu in priza, doar pentru a ma intoarce acasa sa mai petrec un weekend. Si in mod dubios, astept cu nerabdare si saptamana viitoare.

In Septembrie, pe  18-19-20 s-ar putea sa fac o tura in Rila, sa urc pe Musala, si asta inseamna ca imi voi cara dupa mine echipamentul, mai exact cortul si sacul de dormit. Btw, o sa am nevoie si de o pereche noua de bocanci, are cineva idee ce as putea incerca? Vreau sa-mi iau unii de 3 sezoane, de preferat mai usori, pentru ca de iarna am, si oricum n-am avut ocazia sa-i folosesc recent – doar e vara, wink wink.

In fine, enough about me, hai sa ne orientam spre alte subiecte.

Azi am ajuns iar la Sofia, oras mult dupa malul sudic al Dunarii, si in mod bizar, cand am iesit din aeroport simteam ca am ajuns “acasa”. Straniu si in acelasi timp strasnic de amuzant… pentru unii, dar nu si pentru mine.

A fost a doua oara intr-o saptamana cand am incropit o conversatie cu un taximetrist care nu stia Engleza sau Romana, pe o strutzo-camileasca, intre cele 3 limbi de circulatie internationala. El zicea pe Bulgaro-Romana-Engleza, eu raspundeam pe Englezo-Bulgara-Romana. Pana la urma, am ajuns la concluzia ca “preturile e scumpe”, ca “mancarea e eftin” in Bulgaria, si ca soselele lor sunt ceva mai bune – apropos de articolul asta.

Ma asteapta o perioada cu ceva du-te – vino intre Sofia si Bucuresti, si de acolo o data prin partile Moldovei, langa Dunare, si alta data prin partile Dobrogei. Amandoua evenimentele la care ma duc sunt de distractie si voie buna, asa ca I will act accordingly.

PS – Mi-am luat chitara rosie, me so happy.

No, serios acum, chiar am o idee buna.

Asa, sa incep exact cum explicam mai devreme pe messenger… amu, cica era odata, un “prieten” de-al meu.  Si el era intr-o relatie de mult timp, si totul era bine si frumos, mai putin respectul de sine. Mai exact, ajungi la un moment dat sa te complaci. Asta e prima faza, cand te gandesti “ok, imi place, ma simt bine…”. In faza asta, prietenii o sa-ti spuna ca esti in “denial”, de fapt nu-ti e bine, dar te complaci. Nu-i asculti, chiar te superi, le porti ranchiuna, ca sunt gelosi pe tine, lor nu le merge la fel de bine ca tie, nu au pe nimeni, stau si o freaca cocardeles, aiurea. Te indepartezi de ei, si ramai cam singurel. Eh, nu conteaza, ai jumatatea…

Trece timpul, variaza de la om la om. Incepi sa nu te mai simti asa ok, doar “dragostea dureaza 3 ani”. Incepe un razboi psihologic, un ping-pong absurd, in care pierzi, castigi, depinde de personalitate. Nu te mai simti ok, dar inca sunt proaspete pentru tine momentele ok. Si e greu sa iei o decizie. Si parca nu-ti vine sa pleci. Dar parca nu esti in stare sa incepi singur pe drumul tau. Ai accese de nebunie, dispari de acasa cu zilele, dar tot acolo te intorci. Ceva te tine, esti rebel, dar parca nu merge.

Scandaluri si certuri. Tu oricum nu te simti sigur pe puterile tale, pentru ca niciodata nu le-ai luat pe toate in piept. Devi un fel de subordonat, submissive, esti acolo ca sa-ti iei capace, si sa le inghiti. Rar mai ai cate o rabufnire, dar n-ai cu cine. Prietenii incep sa te abandoneze, pentru ca deja ai strigat “lupul, lupul!” de mai mult de 3 ori. Toti au planuri, toti isi vad de viata, si nu mai au timp de rabufnirile tale. Acum ei sunt fericiti, si tu trebuie sa-ti duci viata, singur de data asta. Dar nu poti sa iei o decizie, stai in continuare in situatia care-ti mananca energia, viata personala, nervii, sanatatea. Mananci haotic, bei, slabesti. Oamenii incep sa-ti spuna ca arati diferit, te-ai schimbat. Irascibil, tipi din orice, la oricine, numai acasa nu. Acolo ai rabufniri, dar nu iti permiti sa mergi “the extra mile” pentru ca nu te simti in stare. Te simti ciudat, si deep inside o voce iti spune ca nu esti in stare de mai bine, asta e tot ce poti – eventual te mai ajuta si jumatatea, si te face sa te simti incapabil, urat, neplacut, indezirabil.

Ajungi la fundul paharului. Intr-o zi iti iei inima in dinti, si rupi tot. orice contact cu viata ta de pana atunci. O iei razna o perioada, nu mai ajungi acasa decat sa-ti iei cate o valiza cu haine, alergi pe campii, dormi pe la cine apuci si cine te primeste. Descoperi o noua lume, bei, fumezi, f… ce prinzi. Prietenii te redescopera, si tu descoperi prieteni noi, si ca ai invatat ceva. Iti dai seama ca-ti bati joc, si incepi sa te lasi de obiceiurile ciudate. Descoperi ca oamenii te plac, ca esti o persoana ok, de nadejde. Faci lucrurile bine, incepi sa-ti platesti datoriile, sa te scoti din haznaua in care singur te-ai bagat. Imbatranesti intr-o luna cat intr-un an, si nu te mai recunosti in oglinda. Esti un om nou, intelept. Iti dai seama ca de fapt ai gresit, ca in relatia ta lunga, tu ai avut mare parte din vina. Intr-un final intelegi ca ti-ai batut joc de tine si de cealalta persoana. Remuscari, mai bei putin, mai traiesti haotic o perioada, pana incepi sa aduni firele imprastiate din capul tau. Omul nou din tine incepe sa se formeze. Prietenii vechi care te-au inteles, poate au trecut prin asta, poate doar simt ca ti-ai revenit, sunt langa tine, cu o mana de ajutor, un sfat, ceva.

A trecut deja o gramada. Te-ai adunat, esti la casa ta, incepi sa-ti vezi de cariera, de viata, de relatii noi. Nu mai porti pica, si deja ai inteles ca totul a fost o nebunie de-a ta. In sfarsit poti spune ca ai crescut.

Ok, voma lirica de mai sus, o aveam in mine de mult timp. Nu se refera la mine, este hiperbolizat, este adaptat, din experienta proprie. Persoana careia ii este dedicat, ar face bine sa-l citeasca si sa-l inteleaga. Ceilalti cititori ai mei stiu ca eu debitez mult, mai ales cand iau la bord (a se vedea mai sus, diversele faze). Nu spun ca pentru toata lumea este asa, dar intr-un fel e bine sa stii ca nu esti singur. Toti trecem prin momentele noastre de “nebunie”, de excese. Toti ajungem la un moment dat sa ne simtit ca ultimii oameni, dar niciodata nu putem intelege, decat cand e fie prea tarziu, fie cand deja luam atitutine, ca doar noi, prin propriile forte, putem face o diferenta. Altfel, ramai acolo jos, sub talpa cuiva care isi permite sa te invarta, sa te faca asa cum vrea, inconstient, pentru ca poate.

Sunt plecat de mult de acasa, sunt pe o panta inceata spre despresie, mi-e dor de familie, de toti prietenii mei, si oricat m-as chinui sa gasesc inlocuitori, nu e la fel. Nu tot timpul poti incepe “tabula rasa”. Faci relatii, ai amici, dar persoanele importante tot departe raman. Pana data viitoare v-am pupat si numai bine. (PS – pe 30 iulie va astept la o masa cu lautari, cine doreste sa foloseasca pagina de contact pentru un semn, si ne vedem.)