Ziua lui la birou era ca si toate cele de dinainte, nu mai putea sa conceapa altfel de desfasurare a evenimentelor. A ajuns, a baut cafeaua si a aflat ultimele barfe, dupa care a lucrat la proiectul din acea perioada, care nu-l satisfacea intelectual in nici un fel. Era o problema in ultima vreme, simtea ca poate da mai mult, dar niciodata nu i se cerea ce trebuia. Cand era nu era bine, cand nu era, se plictisea teribil. Intr-un fel, viata lui se invartea in jurul aceleaiasi probleme – niciodata nu era destul, tot timpul trebuia ceva in plus. Fara tragere de inima, ziua a trecut, si putea sa priveasca inainte catre activitati mai solicitante.

De pe strada nu ai fi crezut ca e mare lucru, data fiind intrarea ascunsa intr-un gang, dar pub-ul ales era destul de plin de viata. L-a vazut pe George tragand de o bere la o masa din colt. Seara aceasta urma sa fie buna, o simtea in aer – avea nevoie de relaxare, de conversatie, si cateva beri pentru a uita de cotidian. Si-a comandat un Heini’ si s-au pus pe povestit. Din pacate nu-i era pe plac, se invarteau in jurul subiectului uzual, si anume job – nu era destul al lui, trebuia acum sa asculte lamentarile amicului sau caruia nu-i conveneau colegii, nu-i convenea ce i se cerea sa faca. Stia deja toate astea, le simtea in fiecare zi, avea nevoie de ceva nou. Ignora cu succes un sms de la “femeia” lui, postand in cocos in fata amicului. In ultima vreme amicii lui il idolatrizau pentru stilul de viata – prietena lui ii ceruse sa se mute impreuna, si el reusise sa-i tina piept, sa stea in continuare singur. Nu avea nevoie de probleme femeiesti la el in “castel”, se simtea foarte bine asa. Plus ca libertatea lui o considera cea mai importanta, flirtul fiind pentru el un sport, un joc de societate – inca un motiv pentru a aduna admiratie din partea amicilor lui.

In sinea lui, se considera un total rezultat din parerile altora, cu cat aduna mai multi oameni sa-l invidieze, cu atat isi crestea respectul de sine. Isi dadea seama ca totul era doar o imagine, si ca de fapt foarte putine lucuri ii faceau placere, dar se complacea in acea stare de fapt. In fiecare zi isi spunea ca isi va schimba atitudinea, ca va lua o decizie sa-si schimbe viata, dar de fiecare data amana.

Simtea ca discutia taragana, si isi lua telefonul pentru a raspunde sms-ului de mai devreme. Nici nu termina de scris, ca intrara pe usa si ceilalti doi amici. Gasca era intreaga, toti 4 la o masa, ca pe vremuri. La inceput au fost 3, al 4-lea a intrat in grup ceva mai tarziu, dar isi castigase faima in randul lor prin 2 mari realizari – bea de stingea, cot la cot cu ei si reusise sa scape de prietena lui, combinandu-se din nou dupa nici o saptamana de stat singur – asta dupa ce oricum isi luase totul din casa impartita pana nu demult cu fosta prietena. Iesirea fusese fulgeratoare, aparand intr-o zi acasa cu restul de baieti si cu o duba in fata, pentru a lua tot ce-i apartinea.

Au inceput toti 4 sa bea cate o bere, sa se cinsteasca dupa fiecare gura si sa-si ureze “La Multi Ani”, petrecand de zor. Cu toate acestea, unul dintre amici, George, parea un pic mai detasat, fara verva, sau “zvac” cum ii mai spuneau ei, motiv pentru care atragea comentarii si glume asupra lui. Era cu atat mai ciudat cu cat el ii invitase la ieseala fara sa le dea de inteles ca ar fi un motiv anume de sarbatoare. Ca de obicei, “taiau motu’ la pisica”. In mod ciudat, discutia a ajuns la presiunile familiilor asupra lor, care intre noi fie vorba erau nefondate pentru ei, fiind in jur de 24-26 de ani. Razmerita, la masa, toti mai putin George comentau vehement subiectul.

Va urma!

Trebuie spus de la bun inceput ca omul nostru era un orasean. Crescut in agitatie, cu asteptari mari din partea lui, nu-i putem defini o personalitate clara. Se imbraca asa cum vedea in reviste, facuse un liceu prestigios din centrul orasului, o facultate buna, in care il tinusera parintii in puf. In timpul facultatii parintii i-au gasit un post part time intr-o multinationala, cum erau la moda in perioada aceea, unde a reusit sa se afirme. Cand si-a termiant studiile a ramas in companie, evoluand, asa cum i se parea deja normal, catre o pozitie “cushy”, cu o libertate aparenta. Avea masina inca din timpul facultatii, cumparata de parinti, si o garsoniera pentru care isi facuse un credit cand terminase scoala. Citise intr-o revista ca e normal ca la terminarea facultatii odrasla sa se descurce pe cont propriu.

Imbracat in costumul cumparat de la Mall (se spunea ca e cel mai mare din SE Europei!), combinat din cateva magazine prestigioase, iesi din casa, si se indrepta spre birou. Opri pe drum la un Starbucks, sa-si ia a doua cafea pe ziua aceea, alaturi de o briosa cu ciocolata. Urma sa ajunga la birou, si trebuia sa afle ultimele barfe si misculatii din companie. Ii trimise “femeii” lui un sms – ii spunea “femeia” lui doar cand era alaturi de prieteni, pentru a-si contura imaginea de macho, cu toate ca toti il citeau atunci cand il suna ea, schimbandu-se la fata si din “printesa mea” nu o scotea – in care ii dadea buna dimineata, si isi cerea scuze pentru ca in seara precedenta nu se vazusera. Nu cauta scuze, asa era el. Pornise radioul, si isi asculta compilatia de pe mp3-player – Radiohead, versurile erau pentru el in clipa aia, sau cel putin asa le simtea: “i try to stay awake but its 58hours since that i last slept with you. / what are we coming to?”.

–Episodul urmator pe 7 mai–

Eram in trupa cu Gabi, si in principiu ne faceam de cap cam cat ne tineau balamalele. Asa se facea intr-o zi calduroasa de vara, ca am mers sa ne cinstim, ca niste “artisti” desavarsiti. Toate bune si frumoase, pana cand am plecat spre liceu, si dupa spre casa. Eram si cu Banana, care ne tinea isonul cam de fiecare data. In liceu, cand ne-am hotarat sa plecam, treptele erau putin “uzate”, mai ales intr-un loc unde parea ca a muscat cineva din ea. Acolo a fost fatidic pentru amicul Banana, care a alunecat, s-a dus pe fund 2 trepte mai jos, si a ramas agonizand. Trebuie mentionat ca, la fel ca in orice liceu “respectabil”, exista o scara pentru profesori si o scara pentru elevi. In acea zi profesoara de latina, in acelasi timp coordonatorul nostru de la trupa de teatru, se abatuse pe scara, si trecand pe langa el l-a intrebat daca are nevoie de ajutor. Raspunsul sau a fost reprezentat de o flatulatie silentioasa dar ucigatoare. Concluzia, scara s-a golit in cateva secunde.

Toate ar fi fost bune si frumoase daca in acea alunecare pe scara nu si-ar fi… in fine, o afectiune la tendoane sau ligamente, ceva ce a necesitat un gips. A doua zi, cand ne-am trezit si noi, si am revenit in lumea normala, ne-am gandit ca ar fi frumos sa-i facem o vizita pe la el, sa-i semnam gips-ul. Ajunsi in fata blocului, cu o bericioaica la cutie, rece si buna pentru o zi de vara, am inceput sa-l strigam, sa-l indemnam la iesit la aer, sau sa ne dea drumu sa urcam. Pe marele bulevard din zona rezidentiala Giulesti ai anului 2000, intr-o calduroasa zi de iunie (sau sfarsit de mai), am inceput indemnul: “La zapaaadaaaaa! Hai la curatat zapaaadaaa! Vecineeee, e zapada de 2 metri, hai sa pui osu la lopata!!”. Dupa ce ne-am convins ca ne-a auzit tot blocul, mai putin el, l-am strigat si pe nume, si i-am facut o vizita. Evident ca nu mai exista gips-ul, doar cu o seara inainte fusese nusce concert interesant…

Cine nu isi aduce aminte cum la ora 7 seara, toti copiii din fata blocului erau chemati in casa? De ce? Pai, sa vedem…

Acum iti aduci aminte? Eu da.

Primul meu contact cu Sofia a avut loc anul trecut, prin luna Iulie. De la aeroport e foarte simplu sa iei taxi, pentru ca daca ai trecut de rechini, atunci esti home safe. Aparent ei nu au avut un Mitrea Manivela sa isi duca doar firma lui la aeroport, deci ai de unde alege. Cu toate astea, m-am suit intr-o companie recomandata de cei cu care trebuia sa lucrez in Buglaria. Evident “mirosul de fraier” ma inconjura, asa ca amicul taximetrist, vazand ca nu inteleg limba, a plecat pe traseu. Eu fusesem avertizat ca drumul trebuie sa coste intre 10 si 15 leva – la vremea respectiva 1 leva = 1,8 ron. Pe drum, am ajuns la o sosea inchisa. Taximetristul cu zambet larg pe fata, mi-a explicat, cred, ca strada e blocata, si trebuie sa ocolim. Asa am ajuns prima data pe Vitosha, muntele de langa Sofia, dupa nici o juma de ora de cand pusesem piciorul jos din avion. Ne-am invartit printr-un mic satuc, afland mai tarziu ca este de fapt zona Simeonov, cam o juma de ora, pe dealuri, serpentine, si trebuie sa recunosc, arata chiar frumos. Am ajuns intr-un final la hotel, dupa aproximativ 50 de minute de cursa, si multi km, pentru ca nu am stat in trafic deloc. Totalul cursei? 15 leva.

Check in rapid la hotel, era destul de devreme, ora 12, sun contactele unde trebuia sa ajung, si ma duc la receptie. Scot o hartie printata de acasa, cu adresa biroului (Haydusca Polyana e strada), rog la receptie sa ma ajute cu taxi-ul, si astept. Norocul meu ca astia stiu engleza, si ai cu cine sa te intelegi. Vine taxi-ul, o tanti taximetrist, care nu vorbea o boaba de engleza. Ii pasez hartia, ii zic unde vreau sa ajung. Plimbare rapida prin centru, ajungem undeva mai la margine, pe niste stradute desfundate, vai steaua lor, ceva gen ferentari. Deja ma gandeam ca ma duce sa ma transeze… se intoarce spre mine cu o privire inocenta, si zice ceva de genul “Ulitza Haydusca Polyana”. Eu din spate, stiind cum se numeste strada, raspund “Haydusca Polyana Ulitza”. Continaum discutia asta cateva minute, cand unul intreba si celalat raspundea cu acelasi text. La un moment dat se prinde unde vreau sa ajung, mai merge 150 m, si am ajuns.

Trecand de evenimentele din taxi, intr-o seara prin octombrie, dupa ce am mancat de seara la niste jnapani, sa mergem spre hotel. Agatam un taxi, si cand sa ne suim, apare langa mine un bulgar, cam 1,90 si cel putin 100 kg, cu o sticla de whiskey aproape goala, mai avea 2 degete pe fund, vroia si el cursa cu taxiul nostru. Zice ceva pe bulgareste, hapciu hapciu, dupa care vede ca nu raspundem, o da pe o engleza de betzivan ratat corcit cu Yoda, “Where go you? Me go you with”. Eu nu aveam de gand sa-l bag in seama, dar tipul cu care eram i-a raspuns… sta Yoda al nostru si se gandeste si raspunde “Stupid boy, me not go with you!” si pleaca. Vorba lu’ Groovey, daca avea ceva mai mult alcool in sticla aia, poate il luam cu noi, dar asa…

E amuzant sa trebuiasca sa treci peste diferentele astea culturale. Cu toate ca sunt destul de apropiati de noi in comportament si mod de a face lucrurile, bulgarii au alfabetul chirilic, si limba destul de greu de inteles. Comparativ, italienii sunt si ei aproape de noi, sunt cele mai apropiate rude ale noaste in afara de maimute… ceea ce ma duce cu gandul la alta povestire. Vara trecuta, stateam in hotel linistit, vara, cald, cu geamul deschis. Cand se aude de afara un tzipat, noaptea pe la ora 12 jumate. Evident, am sarit din pat traumatizat, crezand ca toate povestile cu mafioti sunt adevarate, si se taie aia prin spatele hotelului. Stau cu urechile ciulite, cand se aude iarasi, de data asta parca nici macar nu mai era uman. Dumnezeule, i-au taiat gatu si acum horcaie… se mai aude o data, dupa care incepe pe 2 voci. Era clar, in mintea mea, in spate avea loc un carnagiu, avand in vedere ca eu vazusem ca e ditamai padurea (bulgarii o numesc “parc”…). Deja transpiram, stinsesem lumina si eram ascuns dupa pervaz, uitandu-ma cu frica afara. Dupa care se opreste si nu se mai aude nimic. N-am dormit deloc toata noaptea, cu gandul ca poate s-a intamplat vreo tragedie ceva… dimineata, plecam de la hotel, eram palid, nedormit, cu ochii umflati de somn. Taxiul o ia pe “shortcut” si descopar de unde venea sunetul… in spatele hotelului e gradina zoologica, si cusca maimutelor era foarte aproape de hotel…

Ei dragii mei, povesti mai sunt. Data viitoare o sa va spun despre “My mate”, ospatarul de la hotel.

Vremea  a fost de partea mea, soare si cald, cu o mica adiere in aer, temperatura de primavara, si copacii proaspat infloriti. M-am suit intr-un taxi, si am ajuns intr-un local pe gustul meu – linistit, nici prea scump, nici bodega, locul unde sucul de portocale chiar e stors din portocale, proaspat, si fara gheata. Unde ceaiul e la alegere dintr-o cutie, si mierea la discretie. Unde “Cheese Cake” inseamna un blat subtire, gen biscuite, cu crema de branza si fulgi de ciocolata – totul stropit cu lichior de cafea. Unde poti sta linistit 2 ore, sa savurezi ceaiul si sa citesti in liniste. 

Dupa ce a trecut destul timp, si se apropia timpul sa ma indrept spre casa, am iesit la aer, o plimbare pe strada Angel Kanchev, am gasit un taxi si am luat calea aeroportului.

Am mai facut odata o asemenea iesire. Am ajuns intr-un oras strain, pentru prima data in vizita, si de la ora 7 dimineata cand ajungea trenul, pana la ora 12:30 a trebuit sa-mi umplu timpul cu ceva. Am mers prin centru, pana la o micuta si cocheta cafenea, unde am dat deschiderea la ora 8, fiind primul client. In 15 minute s-a ridicat la asteptari, si era prin de studenti, elevi, corporatisti, toti in drum spre job, la cafea si un biscuite.

Nu stiu altii cum fac, dar mie imi place cand vizitez un oras nou, sa-l bat la picior. Singur, de preferat, pentru a avea cum sa asimilez esenta orasului, prin ochii mei. Am facut asta in Cluj, in Roma, in Reading si in Sofia. Pana acum, in acele plimbari am facut cele mai reusite poze, am ajuns la cele mai bune concluzii despre mine si viata mea, si lumea nu a mai fost neagra, ci roz. The sky was not yellow, it was chicken.

Vine Pastele, vine 1 Mai… in ce orase ne mai vedem?

Aici vorbim de genul de dimineata, in care nimic nu incepe bine. Periuta de dinti iti scapa in vasul de la toaleta, si n-ai alta de schimb. Lama de ras, in mod suprinzator peste noapte a ruginit. Apa de la dus, nu vrea sa fie combinata, sa scoata o temperatura decenta, stie doar extreme, oparit sau foarte oparit, pentru ca apa rece nu exista pe tevi.

Dupa un final apoteotic, te duci sa te imbraci. Iti iei pe tine haine, si iesi din casa, pentru ca deja ai pierdut prea mult timp cu prgatirile. In lift, iti dai seama ca nu ai camasa incheiata bine. Remediezi cat de repede poti, inainte ca o oprire inoportuna sa te puna fata cu reactiunea – evident, tot timpul se intampla sa intre in lift cineva, de preferat o domnisoara focoasa, care se uita la tine stramb. De ce? Probabil ai slitzul descheieat, dar asta nu o sa aflii decat la birou, dupa 4 ore de sedinte si de prezentari, cand in sfarsit ai timp sa ajungi la toaleta… parca tragea putin curentul, dar credeam doar ca e o dimineata deosebit de racoroasa.

Cu toate ca mai sus, textul este rodul imaginatiei mele, am constatat, nu o data, ca unele zile care incep de rahat, se termina, in mod surprinzator, cu bine. Be good, drink milk… and think of Russia.

“La modul cel mai serios, vreau sa mananc o prajitura azi, si sa fie ceva bun. Problema de baza e ca nu stiu unde.”

Serios oameni buni, unde se poate manca o prajitura buna in orasul asta?

Trecand mai departe, am cateva sfaturi, cu toate ca nu ma consider in masura sa invat oamenii cum sa faca treaba, dar trebuie sa le spun:

Intr-o companie, daca vrei sa fii luat la ochi ca fiind un om ok, NU TE PLANGE toata ziua ca nu merge aia, ca esti cocosat de munca, mai stiu eu cum. Nu, e un mod de a pune problema gresit. Trebuie sa stii unde stai, cat de mult poti sa faci, cat de mult poti trece peste ca sa faci mai mult, si cand. Nu te plangi, nu de fata cu o gramada de colegi, cu care poate nu ai nici o treaba. Da, acasa te duci si plangi in pumni ca te cocoseaza pe plantatie nenorocitii aia, dar nici asta nu e sanatos (alta poveste, alta discutie…).  Recomandarea mea e sa inveti fie sa-ti bagi picioarele, pentru ca asa cum spun doua zilace romanesti, auzite si de mine azi – “cine-i hranic si munceste are tot ce vrea, cine-i smecher si chiuleste are tot asa; cine-i hranic si munceste ori e prost ori nu gandeste“. Pai bine, acum nu intelegeti ca eu recomand la leneveala, dar cand cineva invarte biciul deasupra ta, si nu doar in capul tau cum e in cazul aceste povestiri, atunci sa ma scuzati.

Acum sa dam in partea cealalta, cu eschiva si cu lenea. Recunosc, e un skill. E nevoie de cineva cu adevarat priceput sa poata pasa task-uri, sa isi poata baga picioarele, si totusi sa iasa in fata ca salvatorul, eroul zilei, cel muncit pe branci si care totusi a scos-o la capat. Dar acum, dupa ce a trecut totul, nu e de ajuns sa faci un mizilic, si sa-l faci sa para mare. Pana la urma lumea te ia la ochi, si te vorbeste, si ai mancat cacat atat de mult ca nu-i mai simti gustul, si poti sa continui sa imbarligi, dar sunt cativa care vad. Doar ca nu-ti spun in fata in momentul asta, nu inseamna ca nu vad si ca nu o sa-ti verse toata latrina in cap cand ajung si ei la fundul sacului. Daca profiti, fa-o cu bun simt, si cand e cazul, nu cand ai sacul cu tine si matza din el se zbate de mama focului.

-pauza 3 minute, ma doare mana, ca le scriu la foc continu-

Si acum ajungem la lingau. Cu totii il stim, il avem in firma, ajunge sus, departe, face numai cacaturi, si totusi e privit bine de sus. Cred ca genul asta de om combina si din categoria anterioara, a lenesului, doar ca le are foarte bine pe partea de bullshit, si la un moment dat in viata lui chiar munceste, pentru a se remarca. Probabil dupa ce face asta, isi da seama ca poate trai mult si bine pe “grasimea” acumulata inainte, cand chiar muncea. Din cand in cand reuseste totusi o sclipire, isi aduna in jurul lui niste acoliti, pentru ca odata ce ai lins unde trebuie, incepe sa-ti placa si tie sa primesti tratamentul asta, si chiar il consideri o calitate in oameni. Dar, cum se spune in batrani, cu cat esti mai sus, cu atat cazi mai tare. Am vazut cazuri la viata mea, si recunosc ca am avut o placere deosebita sa le spun, intr-o conversatie sau alta, ca totul se plateste. Ahh, sweet taste of victory…

Acum, as putea merge mai departe, poate chiar sa descriu combinatia de categorii in care ma aflu, sau poate nu, dar tare curios sunt de experientele altora cu loaze, lingai si plangaciosi. Poate aveti pe unul chiar in fata voastra acum, poate nu. Poate lucrati in acel “dream job”, visul oricariu absolvent de facultate, sa faca un lucru bun in viata, si meaningfull. Pacat ca unii ajung la peste 25 de ani, lucreaza in o gramada de companii, si inca mai cred ca ar putea muta muntii… Asa deci, sa va aud, unde mancam o prajitura zilele astea?

Articolul acesta e inceput acum un an jumate, si partea cu inocenta… well, sa spunem doar ca e putin expirata.

De fapt, mi s-a spus ca sunt in totalitate inocent, copil cuminte, si poate tocmai aceasta prima impresie are priza la parintii altora, lucru pe care am incercat sa-l exemplific si in trecut (parca). Concluzia la care am ajuns, dupa ce mi-a fost repetat in nenumarate randuri, este nu ca ma afisez ca fiind un om inocent, ci din cauza ca in general daca ma apuc de ceva, orice ar fi, ma implic 100%.

Trecand mai departe, vroiam sa ma apuc sa scriu un articol despre ce s-a mai intamplat, ce am mai facut, de cand am debitat ultima data. Asa, notabil, se poate spune ca ma cam invart in jurul cozii, ca deh, asa sunt eu, cica mai ciudatel, si de neinteles. Inca mai consider ca luxul de a sta singur intr-o camera, intr-un apartament unde platesti chirie merita tot efortul. Cine nu intelege, imi pare rau, dar probabil aceste “modern times” sunt, ca orice generation gap, mai ciudate. Don’t worry, it’s not you, it’s us.

Citeam recent pe la metrou, pe acele minunate ecrane, superstitii de anul nou. Printre altele, se spunea ca daca te prinde anul nou cu paharul in mana, va fi un an vesel – pe mine m-a prins cu sticla intreaga, proaspat deschisa, deci va fi un an de milioane. O sa ma ingras de la atata ras, si asta n-ar fi un lucru rau. Pe de alta parte, daca o sa o tin tot intr-o petrecere, nu cred ca o sa o am sanse sa ma ingras, oricat de mult as rade.

Printre alte articole salvate, am aici si un “new year resolutions“, inceput anul trecut pe vremea asta. In el apucasem sa scriu doar 3 rezolutii, si am renuntat. din fericire, m-am tinut de cuvant, si le-am facut, chiar daca nu le-am postat. Hurray for me, sa o tin tot asa si anul asta. Incep lista, nu o public, si vedem ce iese.

Alta parte amuzanta e ca o data pe an, apar si eu la un “eveniment social“, o “iesire“, o “chermeza” sau “seara dansata” cu amici din blogosfera. De fiecare data cand ajung la asemenea eveniment, dau mana cu toata lumea, si facem din nou cunostiinta. Ma distreaza cand lumea ma intreaba ce blog am, evident n-au auzit de el, si evident se mira ca scriu din 2006. Norocul meu ca nu e ceva periodic, altfel s-ar pierde amuzamentul acelor intalniri.

Sper ca anul nou v-a prins fericiti, si sa va aduca mai multe bucurii decat anii trecuti. Stiu, cum imi sta in fire in ultimele posturi, chiar daca e inteligibil, si mie imi este greu sa inteleg ceva. Cum spunea Wesley Snipes in “White Men Can’t Jump“:

“Look man, you can listen to Jimi but you can’t hear him. There’s a difference man. Just because you’re listening to him doesn’t mean you’re hearing him.“

Se facea ca era intr-o dimineata racoroasa de Octombrie, cand toti oamenii erau luati prin surprindere de brusca racire a vremii. Avand in vedere ca traseul asta il parcurgeam in fiecare zi, calatoria pentru mine era ca oricare alta. De la Obor, linistit, cu o carte buna in mana, si cu cealalta mana pe bara, mergeam linistit. Absorbit fiind de cele descrise in carte, am ajung ca prin minune la eroilor, fatidica statie unde schimb pentru directia Industriilor. Pe langa faptul ca recent se modificase iar schimbarea, si metroul pleca din nou de la peronul mic, asa cum este precizat pe o coala mare alba, cu un marker rosu, acea dimineata parea speciala. Dupa ce mi-am facut loc sa trec de oamenii care inca nu erau la curent cu linia de pe care pleaca metroul, am reusit sa ma sui intr-un vagon mi in “burta” trenului. Din nou cu cartea in mana, stand pe un scaun, nu am luat atentie de prima statie, Politehnica. Nu am sesizat decat o oarece agitatie prin metrou, asa ca am continuat sa citesc. La urmatoarea statie, am lasat cartea, pentru ca deja spiritele se incingeau. Motivul? Usile vagonului nu se deschideau, si toata lumea era panicata.

Eu, din coltul meu de citire, am lansat o sugestie: “Apasati semnalul de alarma!”. Nimeni nu m-a luat in seama, metroul a plecat din statie. Deja angry mob-ul lua atitudine – zdruncinau usile, deschideau geamurile, tipau. Statia urmatoare, aceeasi poveste, agitatia lua amploare, un domn respectabil, la costum si cu o geanta de laptop pe umar, dadea de zor cu picioarele in usa, urland cat il tineau plamani – viata intr-o corporatie este grea. Din coltul meu, de aceasta data cu mai mult patos, am lansat acelasi apel, pentru a folosi semnalul de alarma. Nimic, oamenii panicati, urlau pe geam catre cei din celelalte vagoane sa anunte conductorul trenului. Doua babute amarate, cu papornitele pregatite pentru piata Gorjului incepusera sa-si faca probleme “fai, murim aici! Astia au uitat de noi, ce ne facem, Doamne Ajuta…”. Situatia devenea hilara, asa ca, pentru a nu perpetua deja criza care se lansa in tandem cu marea criza economica, am lansat sugestia cu semnalul de alarma, de data asta in picioare fiind. Nimeni nu m-a bagat in seama, asa ca am zis sa fac un bine, si l-am apasat inainte de plecarea trenului. Pentru curiosi, semnalul functioneaza del mai bine cat timp trenul este la peron. In rest e destul de nefolositor, pentru ca nu o sa opreasca trenul in tunel.

Toate bune si frumoase, trenul opreste, deja era la Pacii, si apare conductorul cu solutia salvatoare. S-a suit in vagon prin usa din capat, si ne-a dat liber din cusca de metal in care eram blocati. In momentul acela, oamenii din vagon au rabufnit, cu acuze si cu o tentativa de linsare. M-am uitat fascinat cum domnul “corporatie” l-a luat de mana pe conductor alaturi de un tanar plin de abnegatie si entuziasm, si incercau sa-l tarasca sa dea o declaratie. Din pacate pentru acei oameni, semnalul de alarma nu fusese actionat, conductorul nu avea nici o vina. Treaba lui e sa verifice ca se inchid usile, nu ca nu se deschid. Drept urmare, s-a lasat cu niste injuraturi aruncate in carca conductorului, si probabil o reclamatie care v-a ajunge intr-un dosar, in cel mai bun caz, daca nu la gunoi.

Acum morala povestii, daca poate fi trasa din cele de mai sus, ar fi ca oamenii trebuiesc manati. Nu degeaba cand ajung la metrou la Unirii, si ii vad prin pasaj, cum merg, sau chiar se blocheaza cand exista un impediment, am viziunea unei cirede de vaci, care e dusa de la spate spre abator. De multe ori am stat sa ma intreb, oare chiar la asta se rezuma totul? Bine, povesti cu metroul si mijloacele de transport avem cu totii, si am putea scrie mii de pagini numai despre asta.

Alte povesti? Maine, sau cum imi sta in stil, recent, peste cine stie cat timp. Dar deh, e bine din cand in cand sa ai un loc unde sa versi idei ca un pustan de 15 ani dupa prea multe beri, sorbite cu barbatie si virtute in fata unei audiente feminine, de preferat intr-un local care incearca sa-si pastreze aerul de “indie” printre generatiile aspirante. Numai bine, si un weekend maxim va doresc.

Ei, in fine, ideea e ca va recomand cu mare caldura sa raspundeti la provocarea lansate de Marie Jeanne:

Va provoc ca pentru o zi sau un weekend sa strigati copilul din voi, sa se intoarca din fundul gradinii, de la fotbal sau din spatele blocului, si sa spuna o poveste. Poate nu o sa imi raspunda nimeni, sau poate site-ul acesta se va umple de povesti.

Uitati-va pe acolo, si scrieti o poveste, pentru ca imi place sa cred ca exista in fiecare un bun povestitor, cu ceva interesant si placut de spus.

Drept urmare, sustin Chitzchitz – Mai exista povesti?

Niciodata nu poti sti unde te duce drumul, viitor, de aici si titlul articolului. Din cand in cand in schimb, se intampla ceva ce te arunca intr-o cu totul si cu totul alta perspectiva, ducandu-te poate la un extrem al spiritului tau. Atunci esti constrans sa faci lucruri nebunesti, sa urlii pe strada, sa alergi, sa dansezi, sa te cateri in copaci. In asemenea momente siguranta personala trece pe planul doi, si intr-un fel poti experimanta lumea din jurul tau asa cum un copil, nu poate face diferenta intre ce e bine, ce e rau, ce e la indemana si ce nu.

Si din cand in cand, descoperi in preajma ta oameni de calitate, cu care ai ce vorbi. Aici nu ma refer la amici, pentru ca toti avem un amic cu care discutam – a se nota diferenta dintre “a vorbi” si “a discuta”, trebuie privit oarecum din perspecitva personala – dar cu care nu vorbim. Pot spune cu mana pe inima, ca nu cunosteam decat doua persoane cu care puteam vorbi cu adevarat, trecand peste discutii, si ajungand undeva, in adancul sufletului unuia sau altuia. Foarte recent, pot spune ca la acea lista am mai adaugat o persoana. Este absolut revelator dupa o perioada in care te-ai “tinut” de la discutii, pentru ca, asa cum ne putem da seama, traim intr-o societate alerta, unde timpul se masoara in secunde, unde diferenta dintre succes si dezastru depinde de viteza cu care actionezi. Prietenii adevarati sunt tot mai rari, si in general inaintand in varsta, ajungi sa-i alegi cu atat mai mult.

Nimeni nu spune ca eu as fi cel cu timp, si cu chef constant de vorba. Departe de mine acest gand, si probabil ca sunt cativa care chiar imi vor reprosa ca i-am neglijat. Nu pot sa-mi cer scuze, pentru ca nu depinde in totalitate de noi ceea ce facem azi, maine, peste o ora, sau, mai bine spus, peste o secunda.

Este fascinant cum, in clipa in care ai cunosctu un om, nou, interesant, peste o masa dintr-un bar local, in “clarobscurul” dintr-un colt. Voia buna “curge”, subiecte sunt atinse din cele mai variate domenii, si simti ca totul merge intr-o directie buna. Mi-a fost intrerupt sirul gandurilor, de pranzul care a picat adus de “curierul fericirii”, cand esti hamesit.

Mai jos, pun 2 melodii, dupa preferinte, ascultati ceea ce va reprezinta cand cititi randurile de mai sus.

Nota autorului – cei ce se simt vizati de articol, sunt rugati sa-si expuna parerea la o bere; cei ce nu se simt vizati, dar au ceva de spus, de asemenea, ii astept la o bere; cei ce sunt vizati, dar nu intr-o maniera buna, don’t take it so hard – “carpe diem quam minimum credula postero“, adica “traieste clipa fara sa-ti pui increderea in viitor” (traducere proprie…).

De asemenea, in sala de mese exista si o masa de biliard. Ceva vechi, unde bilele se apropiau de a fi patrate, si tacurile niste crengi din padure. Am platit o ora, si ne-am jucat 3-4, nu mai stiu exact. Oricum cei de la cabana ne-au tratat ca pe unii de-ai lor.

Seara ne-am inspaimantat unii pe altii cu povesti de groaza, si imaginandu-ne ce putea sa apara la geam…

A doua zi de dimineata, ne astepta un traseu lung de intoarcere. Planuisem sa urmam drumul forestier, pana la drumul ce leaga Sinaia de Targoviste, si de acolo pana in Sinaia pe jos. De la Cabana Zanoaga pana la Cabana Cuibul Dorului urma sa nu mai vedem civilizatie, dar noi speram sa prindem o ocazie, ceva, sa ne usureze din drum.

Pana pe platou, vremea era placuta, o dimineata de aprilie, cu putina ceata, si racoare. Plafonul norilor destul de jos, dar era placut sa mergi prin racoare. Undeva inainte de jumatatea drumului, cand am trecut prin dreptul platoului Bucegilor, norii s-au innegrit, si parca se lasau tot mai jos, amenintatori. Atunci s-a inamplat ceea ce avea sa ne dea peste cap. A inceput ploaia. O ploaie usoara la inceput, dar pe masura ce am coborat sub plafonul de nori, s-a intetit, si nu dadea semne ca urma sa se opreasca. Dar asta era, duminica spre pranz, nu mai era cale de intoarcere. Trebuia sa ajungem la un tren, deja nu mai conta care, important era sa mergem la Bucuresti. Ploaia ne-a tinut isonul pe toata durata drumului, si anume inca aproximativ 4 ore de traseu + plimbare prin Sinaia, sa ajungem la gara. Inca nu erau banii aceia de plastic, si cu toate ca purtam o geaca de “ploaie”, nu m-a ajutat foarte mult. In gara banii, carnetul de elev, si tot ce se putea uda, era fleasca, ultima suta de metri pana in gara fiind cea mai grea, pentru ca stiam ca o sa ne oprim. Si asta nu putea insemna decat ca o sa ni se faca frig.

Am ajuns in sfarsit la tren, rupti de oboseala, ca niste curci plouate. Ne-am luat bilet, si ne-am suit in tren. Nu-mi mai aduc aminte nimic din drum, banuiesc ca am dormit. Cu toate acestea, mica mea excursie ne-a dovedit ca ne putem purta de grija, asa “mici” cum eram, 4 prieteni buni.

Ajungem si in Bucuresti, intr-un final, multumita cfr-ului, uscati, pentru ca ne-au dat caldura suficienta. Sau cel putin eu asa-mi aduc aminte. Acolo ne-a asteptat taica-meu, cu masina, si am ajuns la prima parte din articolul precedent. Eram rupti de oboseala, si febra musculara. Ne-am tarat cu totii afara din masina, si ne-am dus acasa.

Asa am ajuns sa-mi fac renume in clasa ca fiind un “om de munte” care mai stie trasee, si in general locuri interesante de vizitat. Asa s-a ajuns la excursia din clasa a 12-a, si excursia de pe 1 Decembrie… cred ca in anul 1 de facultate – deci mai sunt 2 drumetii de povestit aici, cel putin.

Dedicatie speciala, pentru cei ce nu mai sunt printre noi.

In fine, sa ma intorc la povestea mea. Am plecat din Bucuresti sa-mi serbez ziua. Toata lumea era convinsa ca o sa stam in Sinaia, sa “chill out”. Noi nu. Stiam ce vrem sa facem. Echipati cu mult tupeu si bunavointa, am ajuns in Sinaia, am mers in parc, ne-am tras in poze, pentru acasa, dupa care am inceput “ascensiunea”. Tinta finala, Cabana Bolboci. Aveam de ales intre 3 rute: 1. Drumul forestier, lung dar sigur; 2. urcare directa, pe traseul de vara de sub telecabina, coborare in partea cealalta destul de dreapta; 3. Valea stanii, cu coborare in partea cealalta. Cum eu eram “mastermind”-ul din spatele operatiunii (era totusi ziua mea ), am ales varianta 2.

Dupa ce am terminat de facut poze, am plecat pieptis pe drumul ce urca spre 1400, prin padure, care taie serpentinele. Nu este ceva atat de obositor, pe cat este incomod. De la 1400, urcarea devine mai placuta, iesind relativ din padure, si cu ceva “view”. Pana la 2000, la Miorita, traseul a fost decent, fara incidente. Era si greu sa te ratacesti sau sa te abati. Problemele au aparut pe platou, cand semnele se raresc, potecile nu sunt neaparat batute, si tot asa. Am atins performanta de a ma certa cu Gabi cu privire la viitorul traseu, pe unde, cum si cand, am urcat o gramada de dealuri de pe acolo, puncte de statie de unde vedeam alte dealuri, si nu traseu. Fiind aprilie, incepea sa se intunece, noi incepeam sa obosim. Apropos, in grup erau Gabi, Cristiana, Laura si eu (capul rautatilot). Ajunsi la oarece capat al puterilor, si nervilor, ne-am pus “tabara” temporara intr-un loc mai adapostit, unde m-am oferit sa ma duc 150 m mai in fata, unde se intrezarea o poteca si un marcaj, si doar in cazul in care era drumul cel bun, sa-i chem si pe restul. Am ajuns, am vazut, m-am comparat cu harta, cu directia vantului, cu pozitia soarelui, si am decis. Alesesem drumul, acum trebuia sa-l chem si pe Gabi sa “votam”. A venit langa mine, am intins harta pe un pietroi mai mare, si l-am intrebat, pe cel mai calm ton posibil “ok, eu m-am hotarat, acum tu-mi spui cum crezi ca e traseul”. Din fericire, alegerea lui a fost aceeasi cu a mea, conflictul de interese luand sfarsit.

Drumul a continuat o buna parte in stilul “forestier” adica lat, destul cat sa incapa o masina fara probleme, drum care face legatura intre Sinaia si Babele. O parte a fost relaxant, ca nu mai urcam si nu mai coboram, era un traseu ce urmarea curba de nivel. Dupa 25-30 de minute de drum forestier, am facut dreapta, pe o poteca, coborand o panta realtiv abrupta, cu niste stanci albe, calcaroase. Privelistea era superba, deoarece in departare se putea vedea lacul de acumulare de la Bolboci, cu cabana si barajul. Nu a durat mult, ca am intrat in padure. Atunci, am intalnit un fenomen ciudat, mai exact, pe sub poteca, la cativa cm de pamant, era un fel de canal natural, pe unde curgea o apa. Fiecare pas facut de noi prin acea zona producea un sunet infundat, ca si cand in spatele nostru tropaia un animal mare si puternic. Se facuse deja ora 7 fara ceva, si intunericul isi spunea cuvantul. Atunci am aflat ca nici macar primavara nu-i ca vara, si ca in aprilie soarele apune inca destul de devreme. Tot mergand, am iesit din padure la poalele barajului Bolboci, de unde nu ne mai astepta decat o urcare abrupta, pe poteca de langa baraj. Urcam ce urcam, cand incepem sa auzim latrat de caini venind dinspre cabana. In fata noastra apare un catelus gingas, care dadea din coada fericit. Ne-a amuzat, si am vrut sa-i dam sa manance un biscuite, ceva. Cand am ridicat privirea, in spatele lui se apropiau “timid” de noi o haita de 5-6 dulai, deloc dragalasi. Ne-am grupat, astfel incat sa formam un grup compact. Cainii s-au oprit, latrand in continuare, noi ne uitam la ei, transpirand. Din fericire a aparut cineva sa vada de ce era zarva, asa ca ne-am putut apropia linistiti de cabana.

(continuarea maine, pentru ca mai e mult de spus)