Eram in trupa cu Gabi, si in principiu ne faceam de cap cam cat ne tineau balamalele. Asa se facea intr-o zi calduroasa de vara, ca am mers sa ne cinstim, ca niste “artisti” desavarsiti. Toate bune si frumoase, pana cand am plecat spre liceu, si dupa spre casa. Eram si cu Banana, care ne tinea isonul cam de fiecare data. In liceu, cand ne-am hotarat sa plecam, treptele erau putin “uzate”, mai ales intr-un loc unde parea ca a muscat cineva din ea. Acolo a fost fatidic pentru amicul Banana, care a alunecat, s-a dus pe fund 2 trepte mai jos, si a ramas agonizand. Trebuie mentionat ca, la fel ca in orice liceu “respectabil”, exista o scara pentru profesori si o scara pentru elevi. In acea zi profesoara de latina, in acelasi timp coordonatorul nostru de la trupa de teatru, se abatuse pe scara, si trecand pe langa el l-a intrebat daca are nevoie de ajutor. Raspunsul sau a fost reprezentat de o flatulatie silentioasa dar ucigatoare. Concluzia, scara s-a golit in cateva secunde.

Toate ar fi fost bune si frumoase daca in acea alunecare pe scara nu si-ar fi… in fine, o afectiune la tendoane sau ligamente, ceva ce a necesitat un gips. A doua zi, cand ne-am trezit si noi, si am revenit in lumea normala, ne-am gandit ca ar fi frumos sa-i facem o vizita pe la el, sa-i semnam gips-ul. Ajunsi in fata blocului, cu o bericioaica la cutie, rece si buna pentru o zi de vara, am inceput sa-l strigam, sa-l indemnam la iesit la aer, sau sa ne dea drumu sa urcam. Pe marele bulevard din zona rezidentiala Giulesti ai anului 2000, intr-o calduroasa zi de iunie (sau sfarsit de mai), am inceput indemnul: “La zapaaadaaaaa! Hai la curatat zapaaadaaa! Vecineeee, e zapada de 2 metri, hai sa pui osu la lopata!!”. Dupa ce ne-am convins ca ne-a auzit tot blocul, mai putin el, l-am strigat si pe nume, si i-am facut o vizita. Evident ca nu mai exista gips-ul, doar cu o seara inainte fusese nusce concert interesant…